Oamenii sunt ocupati cu viata si nu realizeaza cand viata insasi li se schimba. Incet. Treptat. Fara cale de intoarcere. Sau, in cel mai fericit caz, cu o cale de intoarcere ce nu va fi nicidecum gasita in timpul vietii lor. Poate nici a copiilor lor.
Oamenii nu vor sa vada, nu sunt atenti sau nu realizeaza ca li se da cu praf de boala in ochi. Apoi sunt invartiti pe loc, inainte si inapoi, li se pune pe rand mana la gura, la ochi, la urechi, li se sopteste si li se striga in urechi alternativ stiri fara noima cu duhoare de sensational si statistici cu miros de cadavru. Incearca sa le digere, sa le asimileze pe toate. Simturile le devin atat de confuze incat se obisnuiesc incet cu intregul process. Normalitatea devine o stare permanenta de sufocare, o ameteala persistenta. Incep sa fie din ce in ce mai convinsi ca e normal sa respire, sa vada si sa miroasa pe rand. Sa aiba toate simturile in acelasi timp e o poveste ce n-a fost nicicand realitate. Cred ca e spre binele lor sa nu vada in timp ce aud, sa nu respire in timp ce miros si sa nu gandeasca in timp ce fac orice altceva.
Si centrifuga asta ruginita pe care ei o numesc viata se invarte repede, din ce in ce mai repede. Cei ce ii controleaza viteza stiu ca viteza conteaza. Principul lucrului facut incet si bine e invechit. Noul vine pe repede inainte. Si asa trebuie sa fie. Ca sa nu aiba nimeni timp sa il puna la indoiala. Nu e nevoie sa se gandeasca nimeni la el, el trebuie acceptat pur si simplu.
Iar cand vartejul in care au fost prinsi se va fi oprit, va fi…tarziu. Isi vom ridica ochii si lumina puternica ii va izbi ca un reflector obraznic pe o scena intunecata. La inceput le vor lacrima ochii de durere, nu vor vedea nimic pentru o clipa, nu vor sti unde sunt sau ce ii inconjoara. Apoi, incet ochii li se vor deschide mai mult, si mai mult, si mai mult… Si vor vedea dezastrul care ii inconjoara. Vor intelege ca nimic nu mai e cum era. Pasii lor nu mai miroas a libertate. Ochii nu mai sticlesc de bucuria alegerii pentru ca optiunea ei nu mai exista. Urechile nu mai recunosc nimic din ce aud. Gemete mute, infundate de dorul vazduhului liber sunt ingropate de zgomotul acru al noii normalitati.
Ce am facut?! Ce s-a intamplat cu noi?!
***
‘25…sufletul ne este doborat in tarana de mahnire, trupul nostrum este lipi de pamant. 26.Scoala-Te ca sa ne ajuti! Izbaveste-ne, pentru bunatatea Ta!’ (Psalmul 44:25-26)