Intotdeauna mi-am dorit o viata perfecta. Cand eram la scoala, caietele si cartile mele erau mereu aranjate perfect. Nu puteam incepe sa imi fac temele daca in jurul meu nu era totul intr-o ordine perfecta. Rezultatele mele trebuia sa fie neaparat perfecte. Participam la concursuri de literature si era imperative sa ma situez pe primulele locuri, daca nu chiar pe primul – cat mai aproape de perfectiune. La liceu, trebuia sa iau neaparat premiul intai la finalul anului. La fel, trebuia sa am rezultate perfecte la olimpiadele si concursurile la care participam.
Am ajuns mai tarziu sa ma casatoresc. Am vrut sa am o nunta perfecta de care sa se vorbeasca mult timp in comunitatea mea, am vrut rochia perfecta, meniul perfect, invitatii perfecti, muzica perfecta.
Am ajuns la facultate, si am vrut rezultate perfecte. Ma vedeam inca de la inceput in top si am luptat enorm sa ajung acolo. Am ajuns sa studiez un curs de master la o universitate de top si, din nou, am luptat zi si noapte pentru perfectiune (care la momentul respective era terminarea studiilor cu distinctie).
Casa mea trebuia sa fie mereu perfect aranjata. Totul trebuia sa fie mereu curat. Trebuia sa ma ocup sa fie in permanenta mancare gatita in casa. Hainele mereu perfect curate si aranjate la locul lor, casa mereu perfect curata, patul mereu perfect aranjat.
Intotdeauna totul perfect.
Cine este perfectionist intelege. Cine nu, poate face un exercitiu de imaginatie sa inteleaga efortul imens care trebuie depus pentru a obtine constant astfel de rezultate. E o lupta continua cu un prezent de care esti vesnic nemultumit pentru a obtine un viitor pe care il vezi vesnic intr-o lumina mai buna.
Ce am realizat, insa, dupa lupte grele, anxietati, depresie, atacuri de panica si chiar dureri fizice, este ca viitorul mereu proiectat de mine devine tot prezent in momentul in care ajung la el. Mi-am dat seama ca nu fac altceva decat sa renunt la orice strop de bucurie din prezent pentru un alt potential strop de bucurie dintr-un viitor incert. Spun incert pentru ca am inteles, de asemenea, ca viitorul nu imi apartine, nu am nicio certitudine ca il voi atinge sau nu, si nu am nicio certitudine ca rezultatul dorit se va concretiza in felul dorit, astfel incat sa imi aduca intr-adevar bucuria dupa care alergam. Mi-am mai dat seama ca alergarea mea zilnica are ca tinta o versiune a mea perfecta din viitor la care nu voi ajunge niciodata.
Si ce pot sa fac dupa o astfel de concluzie?
Ceea ce pot si incerc sa fac acum este sa ma bucur de ceea ce am in prezent. Sa imi dau voie sa rad atunci cand casa nu e perfect aranjata, cand vasele cinei de aseara sunt inca in chiuveta, cand contul bancar nu este atat de plin pe cat as vrea. Imi dau voie sa zambesc doar pentru ca e soare. Imi dau voie sa ascult muzica doar pentru ca ma binedispune si nu imi mai fac procese de constiinta ca e o pierdere de timp. Imi permit sa fiu neindemanatica si sa sparg cate un pahar din cand in cand fara sa imi fac un million de reprosuri. Imi dau voie sa ma odihnesc din cand in cand fara sa imi reprosez ca nu sunt atat de productive pe cate mi-as dori. Imi dau voie sa zambesc fara motiv unui batran in supermarket, sa ma impiedic pe strada doar pentru ca ma gandesc aiurea, sa ma simt uneori cu capul in nori.
Vreau ca Dumnezeu sa zambeasc atunci cand ma vede si sa fie fericit ca a creat un om fericit, ca are o fiica imperfecta dar care se bucura de tot ce are. Prefer ca Dumnezeu sa fie fericit cand ma priveste si imi vede imperfectiunile decat sa fie trist ca nimic din ce imi da El nu ma multumeste.
Prefer un Dumnezeu care zambeste! Si prefer sa fiu imperfect de fericita!