Astazi in Romania este prima zi de scoala pentru sute de mii de copii. Atmosfera insa nu este la fel ca in alti ani. Este un an al mastilor. Al mastilor pe fata, al mastilor pe suflet, al mastilor in general. Un an in care putem, in sfarsit, sa meargem cu mastile la vedere. Si nu cu din acelea medicinale. Ci masti din acelea care, ni se pare unora, ne scutesc de responsabilitate, de omenie, de bun simt, de tot ce inseamna un gram de buna crestere. De ce? Pentru ca multi au senzatia ca mastile purtate superficial in public si cele impuse cu inconstienta copiilor vor putea compensa in vreun fel pentru…orice.
Si daca unii copii astazi au inceput un an scolar intr-o scoala a mastilor, pentru altii acesta va fi un an al distantarii fizice totale intr-un sistem virtual. Scoala va fi online, la distanta, fara interactiune umana in forma ei cunoscuta de pana acum. Este un an scolar care incepe fara prea mare entuziasm pentru multi copii si adulti deoportiva. Si nu ii putem condamna nci pe unii, nici pe altii.
Pentru multi scoala era un refugiu. Era o evadare din realitatea unei vieti triste de familie, a unui mediu apasator. Multi parinti experimenteaza acum frica de virus daca isi trimit copiii la scoala, si pe buna dreptate. Insa nu ar trebui sa uitam ca multi, prea multi copii din Romania asteaptau sa mearga la scoala cu mare entuziasm tocmai pentru a evada dintr-un mediu de frica permanenta, frica unui tata alcooolic, frica unei mame agresate fizic sau verbal, frica de a nu fi chiar ei agresati in diferite moduri. Pentru toti acesti copii, mersul la scoala insemna fericire, insemna libertate, o libertate care le permitea sa isi lase la poarta scolii masca tristetii, a nelinistii, lacrimile si teama.
Cititi mai jos o scurta povestire anonima:
‘Situatia actuala mi se pare de o tristete incredibila. Nu imi pot stapani lacrimile, iar nodul din gat ma sufoca din ce in ce mai tare. Imi amintesc zilele in care eram eleva. Mi le amintesc cu entuziasm pentru mine si cu tristate pentru elevii de azi. Pentru mine scoala mereu a fost un moment de respiro, a fost tot ce aveam mai frumos in viata mea. Vin dintr-o familie modesta, nu as spune chair saraca pentru ca intr-un fel sau altul Dumnezeu mereu a avut grija de noi, a avut grija sa nu ne lipseasca nimci. Insa am fost probabil un copil atipic pentru ca mie intotdeauna mi-a palcut scoala. Introtdeauna eram trista cand venea vacanta. Ba chiar pot spune ca si in timpul scolii, in fiecare seara mergeam la somn cumva dorindu-mi ca noapte sa treaca cat mai repede si sa vina dimineata sa pot merge din nou la scoala. Nu e de mirare ca in fiecare dimineata eram intotdeauna la poara scolii la cel tarziu 7.30, desi cursurile incepeau la 8. Spun ‘poarta scolii’ pentru ca usa scolii de deschidea intotdeauna la 7.45-7:50, iar eu trebuia sa astept pana atunci la propriu in fata portii. Insa in fiecare dimineata eram acolo. Indifferent cat era de frig, indifferent ca ploua sau ningea eu eram tot acolo. Imi placea sa fiu acolo. Era felul in care simteam ca pot respira. Mi-era teama pentru mama pe care o lasam acasa si ma rugam in fiecare dimineata ca atat cat voi fi pleacta Dumnezeu sa aiba grija de ea, sa nu o gasesc cu vreo vanataie noua, insa cumva eram fericita ca pot pleca, chiar si pentru cateva ore.
Imi placea sa ma intalnesc cu colegii. Nu am avut niciodata prieteni multi, nu eram printre copiii populari nici din clasa, nici din scoala, dar intotdeauna aveam cativa prieteni cu care ma bucuram sa ma vad. Ma bucuram sa vorbesc cu ei despre orice, sa radem, sa glumim, sa alergam impreuna, desi nici o fire sportiva nu eram. Insa imi placea atmosfera relaxata de la scoala. Pot sa spun ca a fost terapia care m-a ajutat sa supravietuiesc – la propriu. Nu stiu daca astazi as mai fi fost aici fara acele cateva ore zilnice pe care le petreceam la scoala.
Ma uit acum la ceea ce se intampla in prima zi de scoala si la ceea ce urmeaza si nu ma pot abtine din plans. Ma gandesc ce ar fi fost in sufletul meu daca as fi trait astfel de timpuri in pozitia de elev. Sau mai grav, ma gandesc serios daca as mai fi fost aici acum sa povestesc despre asta. Cu groaza recunosc ca sunt sanse mari ca raspunsul sa fie NU.
Si sunt de-a dreptul terifiata de gandul ca sunt atat de multi copii in situatia in care eram eu pe vremea cand eram eleva. Ma intreb cu tristate oare ce este in sufletul copiilor din ziua de azi sa stie ca nu mai primesc nici macar acele cateva ore pe zi de evadare, de libertate.
Cred ca adevarata tragedie produsa de aceasta pandemie este tocmai aceasta: crearea unei scoli a mastilor, unde libertatea copiilor nu mai exista aproape deloc, sau, si mai grav, crearea unei scoli virtuale, online, unde scoala fizica a disparut cu desavarsire.
Si e trist ca nu pot schimba nimic. Mi-as dori sa am o putere supranaturala si sa pot face ceva pentru toti acei copii carora le este furat dreptul la terapie pe care eu l-am avut, acea terapie pe care eu am primit-o gratis, nerestrictionat, neconditionat, si care m-a ajutat sa supravietuiesc. Mi-as dori sa pot face ceva pentru totii copiii care trebuie sa traiasca astfel de vremuri. Insa nu am aceasta putere. Tot ce pot face este sa ma rog pentru ca trupurile copiilor nostri sa fie ferite de orice rau. Ma rog ca sufletele copiilor nostri sa ramana pure, innocente, si Dumnezeu sa puna o puterea supranaturala in ele si sa le dea pacea Lui intr-o vreme de haos. In mod special, ma rog pentru mintile copiilor nostri ca Dumnezeu sa le dea claritate, putere si sa le fie El refugiul de care au nevoie intr-o astfel de perioada.
Dumnezeu sa binecuvinteze copiii din intreaga lume, nu doar din Romania, si sa ii tina sub aripa Lui protectoare intr-o astfel de vreme.’
***
Provocarea acestei saptamani (si nu numai) este sa va rugati pentru copiii din intreaga lumea acum mai mult ca niciodata. Ei sunt binecuvantarea de azi si viitorul de maine.
Fiti binecuvantati si ramaneti in dragostea Tatalui!
Xoxo,
Echipa The Father’s Love