‘Rugati-va unii pentru altii’ – Un suflet fericit in vreme de criza (II)

(II) Dimensiunea Personala a Rugaciunii

Asa cum am stabilit anterior, indemnul de a ne ruga unii pentru altii cuprinde doua aspecte esentiale care pot satisface, intr-o oarecare masura, nevoia umana de socializare:

  1. Rugaciunea personala ca forma a socializarii cu divinitatea;
  2. Rugaciunea facuta pentru altii care implica socializarea cu altii ca proces preliminar rugaciunii propriu-zise.

Analizand dimensiunea personala a rugaciunii, este necesar sa mentionez, in primul rand, ca rugaciunea reprezinta un aspect esential al crestinimului, fiind o practica specifica a crestinilor autentici. Fie ca vorbim de rugaciunea Tatal Nostru, fie ca vorbim de rugaciuni libere pe care fiecare le face cum simte si cu propriile cuvinte, crestinii sunt indemnati constant sa se roage. Aspectul important care trebuie subliniat este aceasta constanta care trebuie sa existe in vietile lor.

E adevarat, daca ne raportam la diferite religii, rugaciunile libere sunt sau nu incurajate (a se vedea, de exemplu, faptul ca preotii ortodocsi incurajeaza folosirea cartilor de rugaciuni, pe cand neo-protestantii considera rugaciunea libera si individuala o practica general acceptata si adoptata).

Care dintre aceste doua tipuri de rugaciune este mai eficienta din punctul de vedere al unora sau altora nu face subiectul acestei discutii. Insa imi doresc sa subliniez faptul ca indiferent de forma, rugaciunea este fara doar si poate o practica specifica tuturor crestinilor autentici si practicanti.

In ce priveste rolul rugaciunii, acesta este incurajarea unei relatii personale a omului de rand cu divinitatea. Cu alte cuvinte, eu ma rog din dorinta de a comunica liber cu un Dumnezeu care se afla in controlul a tot ceea ce tine de viata mea, indiferent daca eu sunt sau nu constient de acest caracter atotputernic al Sau. Practic, prin rugaciune eu ii povestesc, printre alte lcururi, reusitele si esecurile vietii mele exact asa cum fac cu un prieten apropiat.

Evident, prefer sa cred ca oamenii se roaga dandu-i posibilitatea si lui Dumnezeu sa le raspunda, pentru ca altfel rugaciunea ar deveni o forma de sminteala in care omul vorbeste singur. Altfel spus, imi place sa consider rugaciunea o forma de socializare cu Hristos in care eu ii spun ce ma doare, ce ma bucura, ce ma intristeaza, ce ma incurajeaza sau descurajeaza, ce ma debusoleaza sau ma motiveaza, iar El vine inapoi catre mine si ma asculta, imi da dreptate sau ma contrazice, ma mangaie sau ma cearta, ma incurajeaza sau imi propune schimbare. Un lucru e cert insa: rugaciunea reflecta o relatie bilaterala cu Dumnezeu, o strada care merge in doua sensuri – de la mine catre El si invers.

Beneficiind de aceasta dimensiune personala a rugaciunii, nu pot decat sa remarc faptul ca Dumnezeu ne da, in acest context pe care il traim astazi la nivel global, optiunea de a respecta regulile distantarii sociale impuse de oameni, nelasandu-ne in acelasi timp complet lipsiti de componenta sociala atat de vitala vietilor noastre.

Marea problema a generatiilor contemporane este ca aceasta forma de socializare este extrem de greu de acceptat pentru ca oamenii, chiar si crestinii in mare parte, nu sunt familiarizati cu ea. Daca ne uitam sa vedem cat timp petrecem vorbind cu alti oameni despre lucruri absolut banale si lipsite de esenta, si facem o comparatie cu timpul petrecut cu Dumnezeu in rugaciune, cu siguranta raportul este unul rusinos. Din nefericiere, rugaciunile scurte, superficiale si lipsite de incarcatura au devenit o practica general acceptata.

Care ar fi solutia pentru aceasta problema? Cu siguranta exista si o solutie, insa vom discuta despre ea intr-o postare viitoare.

Pana atunci, fiti binecuvantati si ramneti in dragostea Tatalui!

Xoxo,

Echipa The Father’s Love

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *